Farul din Alexandria a fost construit în secolul al III-lea î.Hr. în Egipt pe insula Pharos de lângă orașul antic Alexandria (de la această insulă provine și cuvântul românesc „far”). La început farul a fost doar un simbol al portului, apoi a devenit indicator pentru marinari.
Farul avea o înălțime între 115 și 135 de metri și a fost pentru mult timp cea mai mare clădire făcută de om. Antipater din Sidon l-a numit între cele șapte minuni ale lumii.
Țărmul Alexandriei era prea periculos pentru navele care treceau pe acolo, așa s-a născut ideea de a construi ceva care să indice drumul corect către port.
În anul 290 î.Hr. regele Egiptului Ptolemeu I Soter (în greacă: Ptolemaios I Soter) a început construcția farului, care a fost terminată după moartea lui de către fiul său, Ptolemeu al II-lea Philadelphus.
Farul a fost construit după concepția architectului Sostratus, (Σώστρατος Κνίδιος). Legenda spune că regele Ptolemeu i-ar fi interzis lui Sostratus să-și pune numele pe construcție, dar Sostratus a scris pe baza farului „Eu Sostratus, fiul lui Dexiphanes din Chinidai, ofer această operă Zeilor Navigatori și oamenilor care călătoresc pe mări”. În greacă:
ΣΟΣΤΡΑΤΟΣ ΔΕΞΙΦΑΝΟΥ ΚΝΙΔΙΟΣ ΘΕΟΙΣ ΣΩΤΕΡΣΙΝ ΥΠΕΡ ΤΩΝ ΠΛΩΙΖΟΜΕΝΩΝ
Descriere
Gravură color de Martin Heemskerck
A fost construit din blocuri uriașe de marmură albă și avea trei niveluri separate. Baza farului avea o formă pătrată și era înaltă de 55.9 m. În mijloc secțiunea farului era de formă octogonală, era gol pe dinăuntru și avea o înălțime de 30 de metri. Din interior ieșeau flăcări care nu se stingeau niciodată, luminând atât noaptea cât și ziua și făcând vizibil drumul spre port. Partea de sus avea o formă de cerc și era înaltă de 7 metri. Se spunea că flacăra se vedea de la 50-60 km depărtare.
Deasupra farului era o statuie. Nu se știe sigur dacă era statuia lui Poseidon sau a lui Zeus.
Dărâmare
În 956 e.n. un cutremur a zguduit farul, dar nu a făcut mari stricăciuni. Apoi în 1303 și 1323 două mari cutremure au distrus farul. În 1480 mamelucul Qaitbay a făcut o fortăreață pe locul farului folosind structurile și pietrele rămase.
În 1994 aproape de orașul Alexandria niște scafandri au găsit în mare ruinele farului.
Informații prețioase despre far a scris călătorul arab Abou-Haggag Al-Andaloussi. După descrierea făcută de el putem să ne imaginăm înfățișarea farului.
Re: Curiozitatii
#22foarte interesant , dar mai scrie si despre altcv nu numai din cele 7minuni ale lumii

Re: Curiozitatii
#23VULCANUL DE SUB PARCUL NATIONAL YELLOWSTONE
Storcatorul de stiri - Ce sa eviti pe FacebookStorcatorul de stiri - Ce sa eviti pe FacebookTraficantii romani au socat EuropaPrezentatoarea se dezbraca!Masaj vietnamez cu final neasteptat
Supervulcanul Yellowstone din Statele Unite ar putea declansa cea mai mare catastrofa naturala din istorie, in urma unei eruptii puternice, care s-ar putea produce mai repede decat se credea pana acum. Oamenii de stiinta apreciaza ca Yellowstone ar fi in stare sa distruga doua treimi din suprafata Statelor Unite.
Eruptia unui supervulcan reprezinta cel mai mare dezastru natural, care poate lovi planeta noastra, intr-un timp mai scurt decat impactul unui asteroid, potrivit Daily Mail.
Daca pana acum se credea ca eruptia acestor vulcani ar putea avea loc la interval de sute de mii de ani, acum oamenii de stiinta considera ca perioada poate fi de doar cateva sute de ani, in functie de dimensiunea camerei de magma.
Aceasta veste ar putea fi una rea pentru Statele Unite, in cazul in care supervulcanul de sub Parcul National Yellowstone din statul Wyoming ar erupe.
Supervulcanii, precum Yellowstone, sunt alimentati de bazine uriase de magma, care se formeaza in adancurile Pamantului. Geologii au crezut ca trebuie sa treaca o perioada cuprinsa intre 100.000 si 200.000 de ani pentru ca bazinul de magma al unui supervulcan sa aiba o presiune suficienta pentru a erupe.
Dar noul studiu arata ca o structura gigantica de magma poate rezista doar cateva mii de ani sau chiar sute de ani, inainte de explozie. Desi in acest moment camera de magma de sub Yellowstone nu a ajuns inca la dimensiunile si presiunea ce determina o super-eruptie, nu inseamna ca in urmatoarele cateva sute sau mii de ani nu s-ar putea intampla asta.
Semnele ca ceva se intampla sunt deja prezente: un rezervor de magma situat la aproximativ 9,6 kilometri adancime la Yellowstone a crescut cu o rata record, din 2004 si pana astazi.
In parcul din Wyoming exista un strat de roca fierbinte aflat la cel putin 640 kilometri sub suprafata Pamantului si care se intinde pana la 48 de kilometri in subteran. Acesta s-a extins de-a lungul a aproximativ 480 de kilometri.
Ultima super-eruptie care a avut loc la Yellowstone s-a produs in urma cu 600.000 de ani. Vulcanul a erupt doar de trei ori in ultimii 2,1 milioane de ani. Oamenii de stiinta considera ca acesta ar putea erupe din nou, de indata ce camera de magma de sub el ajunge la dimensiunea necesara.
O eruptie uriasa la Yellowstone ar fi de 1.000 de ori mai puternica decat cea petrecuta la Muntele St.Helens din anul 1980. Exista dovezi ca o super-eruptie similara s-a produs in Indonezia, in urma cu 74.000 de ani, care a distrus aproape in totalitate specia umana.
Estimarea oamenilor de stiinta s-a bazat pe studiul cristalelor de cuart. Studiile anterioare au fost facute pe cristale de zirconiu, insa metoda s-a dovedit mai putin exacta. Studiul a fost publicat in revista Public Library of Science One.
Storcatorul de stiri - Ce sa eviti pe FacebookStorcatorul de stiri - Ce sa eviti pe FacebookTraficantii romani au socat EuropaPrezentatoarea se dezbraca!Masaj vietnamez cu final neasteptat
Supervulcanul Yellowstone din Statele Unite ar putea declansa cea mai mare catastrofa naturala din istorie, in urma unei eruptii puternice, care s-ar putea produce mai repede decat se credea pana acum. Oamenii de stiinta apreciaza ca Yellowstone ar fi in stare sa distruga doua treimi din suprafata Statelor Unite.
Eruptia unui supervulcan reprezinta cel mai mare dezastru natural, care poate lovi planeta noastra, intr-un timp mai scurt decat impactul unui asteroid, potrivit Daily Mail.
Daca pana acum se credea ca eruptia acestor vulcani ar putea avea loc la interval de sute de mii de ani, acum oamenii de stiinta considera ca perioada poate fi de doar cateva sute de ani, in functie de dimensiunea camerei de magma.
Aceasta veste ar putea fi una rea pentru Statele Unite, in cazul in care supervulcanul de sub Parcul National Yellowstone din statul Wyoming ar erupe.
Supervulcanii, precum Yellowstone, sunt alimentati de bazine uriase de magma, care se formeaza in adancurile Pamantului. Geologii au crezut ca trebuie sa treaca o perioada cuprinsa intre 100.000 si 200.000 de ani pentru ca bazinul de magma al unui supervulcan sa aiba o presiune suficienta pentru a erupe.
Dar noul studiu arata ca o structura gigantica de magma poate rezista doar cateva mii de ani sau chiar sute de ani, inainte de explozie. Desi in acest moment camera de magma de sub Yellowstone nu a ajuns inca la dimensiunile si presiunea ce determina o super-eruptie, nu inseamna ca in urmatoarele cateva sute sau mii de ani nu s-ar putea intampla asta.
Semnele ca ceva se intampla sunt deja prezente: un rezervor de magma situat la aproximativ 9,6 kilometri adancime la Yellowstone a crescut cu o rata record, din 2004 si pana astazi.
In parcul din Wyoming exista un strat de roca fierbinte aflat la cel putin 640 kilometri sub suprafata Pamantului si care se intinde pana la 48 de kilometri in subteran. Acesta s-a extins de-a lungul a aproximativ 480 de kilometri.
Ultima super-eruptie care a avut loc la Yellowstone s-a produs in urma cu 600.000 de ani. Vulcanul a erupt doar de trei ori in ultimii 2,1 milioane de ani. Oamenii de stiinta considera ca acesta ar putea erupe din nou, de indata ce camera de magma de sub el ajunge la dimensiunea necesara.
O eruptie uriasa la Yellowstone ar fi de 1.000 de ori mai puternica decat cea petrecuta la Muntele St.Helens din anul 1980. Exista dovezi ca o super-eruptie similara s-a produs in Indonezia, in urma cu 74.000 de ani, care a distrus aproape in totalitate specia umana.
Estimarea oamenilor de stiinta s-a bazat pe studiul cristalelor de cuart. Studiile anterioare au fost facute pe cristale de zirconiu, insa metoda s-a dovedit mai putin exacta. Studiul a fost publicat in revista Public Library of Science One.


Re: Curiozitatii
#25.. destul de intersant ... multe lucruri din astea nu stiam xD
[bulina]Skype : florinciprian94[/bulina]
Re: Curiozitatii
#26Tataia , tata , bunicul le cunoaste , cei care au mers pe front le stiu puterea la fel si parinti vostri.
Aruncătoarele de proiectile reactive Katiușa (rusă Катюша) sunt un tip de artilerie reactivă construite și folosite pentru prima dată de Uniunea Sovietică începând cu al Doilea Război Mondial. În comparație cu alte piese de artilerie, aceste lansatoare multiple de rachete pot satura rapid o țintă cu o cantitate mare de explozivi, însă au o precizie mai redusă și necesită un timp mai mare de reîncărcare. Aceste sisteme sunt mai vulnerabile decât piesele de artilerie, însă sunt mai ieftine și mai ușor de fabricat. Lansatoarele Katiușa din cel de-al Doilea Război Mondial au fost primele piese de artilerie autopropulsată fabricate în masă de către Uniunea Sovietică,[1] fiind de obicei montate pe camioane. Această mobilitate le-a conferit aruncătoarelor de proiectile reactive Katiușa (și altor sisteme de artilerie autopropulsată) un alt avantaj: capacitatea de a da o lovitură masivă dintr-o dată și de a se sustrage înainte de a fi descoperite și lovite de focul contrabaterie.
Aruncătoarele Katiușa din timpul celui de-al Doilea Război Mondial erau lansatorul BM-13, lansatorul ușor BM-8 și cel greu BM-31. În prezent, denumirea Katiușa este folosită și în cazul lansatoarelor de rachete montate pe șasiu de camion mai noi, precum BM-21 și variantele sale.
BM 21 DESPRE CARE SE VORBEA MAI SUS , 40 DE RACHETE IN 23 DE SECUNDE:
Aruncătoarele de proiectile reactive Katiușa (rusă Катюша) sunt un tip de artilerie reactivă construite și folosite pentru prima dată de Uniunea Sovietică începând cu al Doilea Război Mondial. În comparație cu alte piese de artilerie, aceste lansatoare multiple de rachete pot satura rapid o țintă cu o cantitate mare de explozivi, însă au o precizie mai redusă și necesită un timp mai mare de reîncărcare. Aceste sisteme sunt mai vulnerabile decât piesele de artilerie, însă sunt mai ieftine și mai ușor de fabricat. Lansatoarele Katiușa din cel de-al Doilea Război Mondial au fost primele piese de artilerie autopropulsată fabricate în masă de către Uniunea Sovietică,[1] fiind de obicei montate pe camioane. Această mobilitate le-a conferit aruncătoarelor de proiectile reactive Katiușa (și altor sisteme de artilerie autopropulsată) un alt avantaj: capacitatea de a da o lovitură masivă dintr-o dată și de a se sustrage înainte de a fi descoperite și lovite de focul contrabaterie.
Aruncătoarele Katiușa din timpul celui de-al Doilea Război Mondial erau lansatorul BM-13, lansatorul ușor BM-8 și cel greu BM-31. În prezent, denumirea Katiușa este folosită și în cazul lansatoarelor de rachete montate pe șasiu de camion mai noi, precum BM-21 și variantele sale.



Re: Curiozitatii
#28Probabil ati auzit deseori de rachete Sol-Aer , MIM 23 Hawn ? in filme , sau la tv
MIM-23 Hawk (acronim de la Homing All the Way Killer, distrugător dirijat în mod continuu pe timpul zborului) este un sistem antiaerian tactic, mobil, de rachete sol-aer cu rază medie de acțiune proiectat în Statele Unite ale Americii. Dezvoltat în anii 1950 de firma Raytheon, sistemul Hawk a fost îmbunătățit la intervale regulate de la introducerea sa în anul 1960 pentru a rămâne competitiv. Arma a fost folosită cu succes și împotriva unor rachete de croazieră sau rachete balistice tactice cu rază scurtă de acțiune.[1] În cadrul armatei americane, a fost înlocuit cu sistemul MIM-104 Patriot în 1995. Infanteria marină americană a înlocuit sistemele MIM-23 Hawk cu rachetele antiaeriene portative autoghidate cu raze infraroșii FIM-92 Stinger în anul 2002. MIM-23 Hawk s-a dovedit a fi un produs de succes,[2] fiind exportat în peste 25 de țări. Deși nu a fost folosit în luptă de Statele Unite ale Americii, sistemul are la activ peste 40 de ținte doborâte în serviciul altor țări.[3] Aproximativ 40.000 de rachete au fost fabricate în total.
Si nu uitati , noi romani avem in posesia noastra 8 Hawk PIP III, vor fi modernizate la standardul Hawk XXI. Achiziționate din Olanda pentru 23,5 milioane de euro.[
O baterie Hawk Phase III constă în:[5]
Centru de distribuție a focului FDC.
2 radare de iluminare cu sistem opto-electronic: AN/ MPQ-61 cu HEOS.
Radar de achiziție la joasă înălțime, 2D: AN/MPQ-62 CWAR.
Radar de achiziție la înălțime mică și medie, 3D: AN/MPQ-64 Sentinel (include IFF).
Sistem de lansare: 6 lansatoare M192MI (fiecare cu câte trei rachete).
6 generatoare MEP-816 a câte 60KW (400 Hz) fiecare.
12 paleți cu 36 de rachete MIM-23 în diferite configurații: CAP, EOB, IFM, MBJ, ILM.
3 autospeciale M-501 de încărcare-tractare a lansatoarelor.

MIM-23 Hawk (acronim de la Homing All the Way Killer, distrugător dirijat în mod continuu pe timpul zborului) este un sistem antiaerian tactic, mobil, de rachete sol-aer cu rază medie de acțiune proiectat în Statele Unite ale Americii. Dezvoltat în anii 1950 de firma Raytheon, sistemul Hawk a fost îmbunătățit la intervale regulate de la introducerea sa în anul 1960 pentru a rămâne competitiv. Arma a fost folosită cu succes și împotriva unor rachete de croazieră sau rachete balistice tactice cu rază scurtă de acțiune.[1] În cadrul armatei americane, a fost înlocuit cu sistemul MIM-104 Patriot în 1995. Infanteria marină americană a înlocuit sistemele MIM-23 Hawk cu rachetele antiaeriene portative autoghidate cu raze infraroșii FIM-92 Stinger în anul 2002. MIM-23 Hawk s-a dovedit a fi un produs de succes,[2] fiind exportat în peste 25 de țări. Deși nu a fost folosit în luptă de Statele Unite ale Americii, sistemul are la activ peste 40 de ținte doborâte în serviciul altor țări.[3] Aproximativ 40.000 de rachete au fost fabricate în total.
Si nu uitati , noi romani avem in posesia noastra 8 Hawk PIP III, vor fi modernizate la standardul Hawk XXI. Achiziționate din Olanda pentru 23,5 milioane de euro.[
O baterie Hawk Phase III constă în:[5]
Centru de distribuție a focului FDC.
2 radare de iluminare cu sistem opto-electronic: AN/ MPQ-61 cu HEOS.
Radar de achiziție la joasă înălțime, 2D: AN/MPQ-62 CWAR.
Radar de achiziție la înălțime mică și medie, 3D: AN/MPQ-64 Sentinel (include IFF).
Sistem de lansare: 6 lansatoare M192MI (fiecare cu câte trei rachete).
6 generatoare MEP-816 a câte 60KW (400 Hz) fiecare.
12 paleți cu 36 de rachete MIM-23 în diferite configurații: CAP, EOB, IFM, MBJ, ILM.
3 autospeciale M-501 de încărcare-tractare a lansatoarelor.



Re: Curiozitatii
#29Faza cu vulcanul m-a dat le spate
, deci foarte tare ,
Iar asta cu Lansatoarele de rachete a fost destul de interesanta , sper sa mai gasesti totusi curiozitatii ca cea cu vulcanul Yellowstone ! ! !
Iar asta cu Lansatoarele de rachete a fost destul de interesanta , sper sa mai gasesti totusi curiozitatii ca cea cu vulcanul Yellowstone ! ! !




